Din studiul acestor altare votive de multumire, al altarelor funerare, al materialului tegular, putem sa ne dam seama la ce grad de inflorire ajunsese statiunea in vreama romanilor. Dupa cum ne indica aceste inscriptii, bolnavii veneau de la mari departari, infruntand riscurile calatoriilor lungi. Majoritatea acestor vizitatori il adorau pe Hercule. Lui ii sunt inchinate un numar de 12 altare, din cele 16 altare de multumire cunoscute. Doua dintre inscriptii sunt inchinate „zeilor mari si buni Aesculapius si Hygeea”, zeul medicinii si zeita sanatatii. Un altar invoca si „puterile sfinte ale apelor” [Numinib (us) Aquarum si Genio Loci Fontibus Calidie].

Din inscriptiile dedicate lui Hercule reiese ca el era numit fie "Herculi Augusto" (cel mare), fie "Herculi Sancto" (cel sfant) sau "Herculi Conservatori" (conservator sau pastrator). Tot el era considerat "Herculi defensor", aparatorul impotriva raului, asa cum este prezentat in toate statuile, cu nelipsita-i maciuca. In afara de aceasta, el simboliza forta din adancuri care da putere, considerandu-l neinvins (Invicto) sau care da sanatate (Salutifero).

Toate aceste altare cu inscriptii au fost ridicate de mari conducatori de osti, guvernatori de provincii, consuli, dar si de veterani. Altarul numerotat cu nr 1 are o importanta foarte mare, fiind unul din ultimele descoperiri epigrafice din Dacia romana, si a fost ridicat aici intre 260-268 de prefectul legiunii a XIII-a Gemina, cu sediul la Apullum (Alba Iulia). De asemenea, din continutul unor inscriptii (nr. 18) aflam ca Bassus, consilier si chestor al municipiului Drobeta, a fost omorat de „latrones” (hoţi sau răzvrătiăi) in timp ce se afla la Baile Herculane. Moartea i-a fost razbunata de fratele si fii sai. Pentru a vedea cat de veche este aceasta denumire, amintim Pestera Hoţilor (Grota Haiducilor) din Baile Herculane, care, probabil, a fost refugiul acestor "latroni".

Cel mai pretios document este un altar cu inscriptie perfect vizibila, ridicat ca o marturie de recunostinta zeilor si puterilor sfinte ale apelor, de o delegatie trimisa la Roma in anul 153 (tabula votivă nr. 3). Aceasta inscriptie este considerata certificatul de nastere scris al statiunii Herculane.

Dupa aceasta data s-au sarbatorit in anul 1978 cei 1825 de ani de atestare documentara.

In timpul celor mai bine de 160 de ani de „Pax Romana” de care a avut parte Dacia Felix, aceste meleaguri au cunoscut o mare epoca de inflorire. De asemenea si centrul balnear si de vilegiatura de la Baile Herculane a cunoscut o intensa viata romană si poate fi situat ca importanta alaturi de drumul sapat in stanca de-a lungul Dunarii si de Podul lui Traian de la Drobeta-Turnu Severin.

A fost nevoie de 15 veacuri ca urmasii romanilor sa stranga pietrele ravasite de vreme.

Dupa aproape doua secole de stralucire vechile terme romane din Valea Cernei, ca dealtfel toate orasele Daciei romane, cunosc un proces de regres, determinat de acel fenomen „al migratiunii popoarelor”, pe care locuitorii tarii noastre l-au cunoscut la sfarsitul secolului al III-lea si pana in secolul al XIII-lea.

Lunga perioada a marilor migratiuni care a franat dezvoltarea fireasca a poporului daco-roman, ramas in Dacia dupa retragerea autoritatilor romane, a lasat urme in toponimie. Slavii au numit Raul Alb din aceasta zona Belareca, toponim ce s-a mentinut pana in zilele noastre. Tot ei au slavizat hidronimul daco-roman Dierna-Tierna, dandu-i numele de Cerna, care a ramas si in toponimia romana. Pecenegii au lasat toponimul Pecinişca, care il poarta satul Pecinişca.

In cursul acestei perioade a migratiunii popoarelor, mai exact pana la sfarsitul secolului al VI-lea si inceputul secolului al VII-lea, are loc procesul de formare a poporului român.

La sfarsitul secolului al IX-lea si inceputul secolului al X-lea, poporul român era organizat in voievodate (cnezate). Un asemenea voievodat exista si in Banat, sub conducerea voievodului Glad. Urmasul lui Glad, la inceputul secolului al XI-lea, este voievodul Ahtum (Ohtum), care s-a opus expansiunii maghiare in Banat.

De aceea se vor intalni doua aspecte ale organizarii feudale: unul dezvoltat din vechea organizare romaneasca (obşti săteşti, voievodate, cnezate si districte româneşti), altul adus de cuceritori, comitatul – care se suprapune peste cel autohton.

La inceputul secolului al XIII-lea se infiinteaza Banatul Severinului. Statiunea Baile Herculane apartinea in acea perioada de districtul Mehadiei, care, la randul lui, tinea de Banatul de Severin.

La 1323 este mentionat un castelan al cetatii Mehadia.

Domnii Tarii Romanesti au stapanit cu intermitenta Banatul de Severin.

Dupa anexarea Banatului la Ungaria, romanii din partile Mehadiei, ca si din tot sudul Banatului, au un rol important in lupta impotriva ofensivei otomane. Pentru rasplatirea meritelor militare, regele Ladislau al V-lea, al Ungariei, le acorda diploma din anul 1457, prin care le da anumite privilegii si scutiri. Intre cele 8 districte privilegiate figureaza si Mehadia.

Ofensiva otomana impotriva regatului feudal ungar se incheie prin infiintarea paşalicului de la Buda in 1541, iar in 1552, partea de şes a Banatului cu orasul Timisoara e transformata in paşalâc.

Sudul Banatului, impreuna cu districtul Lugoj, Caransebes si Mehadia reunesc suveranitatea sultanului, dar isi mentin autonomia, fiind incorporate in principatul Transilvaniei. De-abia la 1658 turcii ocupa Caransebesul si zona Herculane, transformandu-le in sangiac turcesc, care dureaza pana la 1688. De la aceasta data pana la 1699 turcii sunt alungati de austrieci, dar ei recuceresc Banatul si sunt alungati pentru totdeauna din Banat in 1718. Dupa acest an incepe o noua etapa a statiunii.